Abonați-vă la newsletter-ul nostru!
Click aici pentru înscriere.

5 octombrie - 6 noiembrie 2020, Antal Vásárhelyi & György Tóth

okt5 szelekkel1

5 octombrie - 6 noiembrie 2020

Expoziție Antal Vásárhelyi & György Tóth

Primul eveniment din luna octombrie la Institut va fi un vernisaj. Expoziția a doi artiști contemporani de marcă ai artelor vizuale din Ungaria: graficianul Vásárhelyi Antal și artistul fotograf Tóth György.
 
Expoziția va fi vernisată de graficianul și academicianul Mircia Dumitrescu.
 
Graficianul Vásárhelyi Antal s-a născut la Satu Mare. În perioada 1969–1973 a studiat grafica și designul interior la Universitatea de Arte din București. În anul 1979 s-a mutat în Ungaria devenind director artistic al Clubului Artiștilor Tineri, ocupându-se de organizarea de expoziții și programe artistice conexe. La mijlocul anilor optzeci a participat la organizarea expozițiilor internaționale Artă experimentală și Arta astăzi, două expoziții cu un ecou semnificativ în viața artistică. În 1988 a devenit redactor la revista socială și de artă Hiány, o revistă care a jucat un rol important în întemeierea pluralismului politic și artistic în Ungaria. În anul 1998 a organizat expoziția Hommage à M. C. Escher, iar în anul 1999, cu sprijinul UNESCO și ICSU expoziția intitulată Știința în artă – arta în știință. Este membru al Promotion du Patrimonie Artistique Français și al Berufsverband Bildender Künstler.
 
Planurile sale geometrice de mari dimensiuni, compuse în general din elemente arhitectonice în alb și negru sunt caracterizate de soluții care fac trimitere la modelarea iluzionistică a spațiului practicat de M.C. Escher, formele figurative combinând adesea cu detalii figurative, iar analiza obiectivă, la rece îmbogățindu-se cu gesturi ironice sau dramatice.
 
Vásárhelyi Antal a avut numeroase expoziții individuale în Ungaria, dar și în străinătate precum la Galeria Universității de Stat din Viena, L’Ecume Galerie din Paris, Maximum Galerie din Nürnberg. Lucrările sale au putut fi vizionate și la mari expoziții de grup dintre care cele mai importante sunt Tabăra și Expoziția Internațională de Vară Johu-Rissanen (Kuopio, Finlanda, Salon France-Allemagne (Abbeye-Royal de Moncel, Franța, Hommage à M.C. Escher (Isis-Symmetry Congress and Exhibition Haifa, Izrael.
(artportal.hu)
 
Tóth György s-a născut la Budapesta. Se ocupă de fotografie artistică din 1972. În anul 1980 obține certificat de fotograf calificat. În anul 1980 devine fotograful Televiziunii Maghiare, iar în perioada anilor 1998–2000 conduce secția foto la această instituție. Între anii 1980–1986 este membru al Studioului Tinerilor Artiști Fotografi. Artistul distins cu premiul Balogh Rudolf și Marele Premiu al Fotografiei Maghiare pe anul 2008, este membru al Uniunii Artiștilor Fotografi Maghiari și al Camerei Fotografilor Maghiari.
 
Și-a început cariera ca fotograf documentarist, apoi și-a schimbat tematica, realizând portrete și nuduri artistice. Prima sa lucrare se intitulează Icar (reportaj despre deltaplaniști), apoi urmând serii de fotografii în care imortalizează stațiile de tramvaie din Budapesta, vatmanii, participanții la defilările de 1 mai, respectiv contemporanii săi fotografi și artiști plastici. Prin intermediul fotografiilor sale stabilește relații strânse cu personalitățile de avangardă ale vieții artistice din Ungaria.
 
Tóth György a avut numeroase expoziții individuale în Ungaria, dar și în Olanda, Italia și Statele Unite ale Americii. Creațiile sale au fost expuse în cadrul unor importante expoziții de grup precum bienalele de fotografie din Esztergom sau Expoziția Studioului Tinerilor Artiști Fotografi (Dortmund), Ville de Paris  (Páriss), Il nudo nella fotografia dell’est Europa (Accademia Albertina, Torino), Hedendaagse Hongaarse Fotografie (Canon Photo Galerie, Amsterdam), Fotografia Maghiară Contemporană (Umelecká Beseda, Pozsony), Expoziția Primului Grup de Creatori (Magyar Ház, Berlin), L’arte della fotografia contemporanea nell’ europe dell’est (Ken Damy G., Brescia).
(artportal.hu)
 
 
Limbajul simbolurilor este un labirint deosebit.
Totul este cunoscut și necunoscut în același timp. Ca o limbă care pe care o înțelegi în somn dar cînd te trezești și repeți cuvintele ei atunci îți dai seama că așa, acum și aici totuși n-au nicio semnificație. Înainte, era limpede totul: cuvîntul și sensul, spațiul și timpul, viitorul și prezentul, tu și eu. Toate acestea fuseseră cunoscute, prietenoase, iar acum toate sunt străine, și despre locul care părea să fie casa noastră pentru totdeauna acum aflăm că este doar o stație pe drumul nostru în care vom aștepta scurt timp.
 
Tablourile lui Antal Vásárhelyi vorbesc limbajul simbolurilor, un limbaj care îl situează pe privitor în spațiile dintre monosemantic și polisemantic, dintre sigur și nesigur. Timpul este rece și schimbător, culorile își pierduseră cromatica ca niște fenomene accidentale care deranjează inteligența, dispăruseră munții și văile, globul și toată lumea umană cu toate operele ei de artă sunt reprezentate acum de spațiul sacru numit temenos, spațiul arhitectural care este despărțit de vulgul profan. Structura spațiului construit reprezintă în lumea lui imaginativă tot ce noi, oamenii putem crea, locui, tot ceea ce poate primi un sens și pe care putem să lăsăm moștenire pe lumea asta, adică un spațiu planificat prealabil, calculat cu abstracțiuni, o structură care exista doar ideatic în prealabil.
 
Demonstrația pare dubioasă doar călătorului superficial. Lumea simbolurilor ne învață că toate au un sens superior: nimic nu este singur pe lumea asta, tot ceea ce există este semn și înseamnă ceva ce este mai mult decât el însuși; tot ce ne înconjoară și chiar și noi înșine care descifrăm codurile și punem întrebările, suntem doar pentru că însemnăm mai mult decît noi, ceva mai încăpător, ceva nemărginit. Avem parte de limbajul universului, un limbaj de aritmetică pură, gramatical și plin de obiecte care forfotă de sens, cuvintele lexicului infinit. În spatele lor există un plan și matematică deoarece funcționează, se rotește, există chiar și dacă nu există. Pînă la urmă asta e baza oricărei credințe: există chiar și ceea ce nu se vede și chiar și dacă nu-l vede nimeni.
 
Planul clădirii există chiar și atunci dacă clădirea însăși nu va fi construită nicicînd.
Rădăcina existenței nu rezidă în materie ci în plan.
 
Acest statut ontologic este reprezentată de arhitectură în mod excepțional. Deoarece clădirea se ridică chiar înainte de a fi clădită, devenirea ei întru materie nu schimbă cu nimic existența planului care este definitivat indiferent de timp și de spațiu. Asta este clădirea și planificatorul ei lucrează cu simboluri. Sunt unii care văd în simbolurile acestea Marele Arhitect al Lumii la care ordinea strămoșească atașează sistemul simbolurilor uneltelor din care creează un limbaj total cu care își explică cum poate exista omul pe pămînt. Simbolurile zidărești fac aluzie la clădirea finală ca noțiunile la text.
 
Uneltele construcției materializează și înrămează ideea, o comprimă într-o noțiune care apoi face posibil spațiul finit. Ideea, limbajul, textul, planul, uneltele și clădirea, ordinea atribuită universului în care noi oamenii vrem să credem cu orice preț: toate acestea fac ca tablourile lui Antal Vásárhelyi să fie așa de independente de epoci istorice, civilizații și mentalități.
 
Și încă ceva trebuie să amintim: ironia înțeleaptă. Conștiința faptului că năzuințele noastre sunt precare, dorințele noastre sunt parțiale, voința noastră este fragmentată, uneltele ne sunt mărginite, timpul nostru curge rapid. De aceea chiar și un punct poate fi un semn care se referă la infinit, și tot așa un semn cu capul, un raportor, o scară introdusă în mod viclean în spațiu, totul se referă la planul nemărginit și la înțelegerea noastră mărginită. Și considerația asta este de fapt iubirea însăși.
 
 
János Palotai: Despre fotografiile lui György Tóth
Fotografii despre Emese din nou
 
„Nu fiecare știe să cânte
Și nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, măr, la picioare străine.
Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.”
 
Citez versurile lui Serghei Esenin pentru că prin ele vreau să-l apreciez pe fotograful György Tóth și fotografiile lui deosebite care îl caracterizează doar pe el. Artistul parcursese un drum lung pînă ce a găsit acest stil individual. Stațiile drumului sunt apreciate deja și de o monografie. În aceasta putem găsi mai multe aluzii la faptul că fotografiile despre Emese pe care le vedem și aici fuseseră hotărîtoare în căutarea drumului propriu ca și în încercările de a merge mai departe. György Tóth lucrase cu mai multe modele. După prima fotografie consacrată lui Emese, una extraordinar de frumoasă, specială chiar și printre fotografiile nud, Emese a stat încă o dată în fața camerei lui György Tóth după douăzeci de ani.
 
În 2019 fotografiile fuseseră create deja cu un pătrat alb și din ele artistul creează un triptic. În artă, tablourile asemănătoare se redactaseră pe baza tematicii biblice: creație-cădere-alungare. Mult timp în fotografie, imaginile nude reprezentau căderea însăși, acestea erau un fel de tabu. În ziua de azi, tabuuri sunt considerate schimbările estetice ale corpului uman, abandonurile lui și foarte puțini sunt artiștii a căror cameră poate găsi frumusețea chiar și în ele.
 
Noile fotografii pot fi categorizate în funcție de perioada în care se născuseră și de imaginea pe care o reflectă. Din prima categorie fac parte imaginile pe care se pot vedea doar umbre sau linii de contur unduitoare pe baza expoziției duble sau triple și pe care apar doar frînturi din părul modelului sau marginile unor părți din corp în spatele fundalului alb. În cea de-a doua vedem femeia: poza păstrează partea de sus a staturii: capul și mîinile ei pe baza expoziției triple la 22 de ani după poza originală.
 
În sfîrșit pe o fotografie modelul stă față în față cu camera și ne privește atent. Cele trei tipuri de poze pot fi privite ca graficul unei dezvoltări personale: teza: modelul ascuns în ceață; antiteza: persoana însăși; sinteza: persoana care stă față în față cu privitorul. Din contră, dacă le privim în ordine inversă, personajele dispar în ceață.
 
Dispare, se schimbă și suprafața dacă asemănăm pozele cu Tripticul Emese original. Trilogia corp-spațiu-imagine păstrează amprenta tehnică și umană a timpurilor, adică după exponarea multiplă se vede că fotograful utilizase pătratul alb și faptul că modelul se schimbase. Pielea, fața odinioară albă și netedă devine mai întunecată și mai crispată.
Asta se poate vedea și dacă noile poze le vedem separat. În spatele schimbării facturale se vede nu numai schimbarea modelului ci și înnoirea artistului. Se pune întrebarea: întoarcerea la tema obișnuită înseamnă oare regres, autorepetare sau schimbare? Răspunsul pozei poate convinge toată lumea, deoarece poza nouă este absolut altfel decît cea anterioară, nu are nimic comun cu ea.
 
Din punct de vedere tematic, pozele despre Emese ne impun imaginea unui cerc vicios, opera lui György Tóth este mai curînd spirală care repornește dinamic după fiecare încheiere, deoarece ea însumează teme variate, povestiri povestite prin tehnici mereu înnoite. Priviți și delectați-vă privind schimbarea, schimbările miraculoase ale corpului și spațiului. Din partea mea, îi urăsc artistului mult noroc pe porțiunea nouă și ascendentă a drumului și îl citez din nou pe Esenin:
„Aș vrea să fiu pânză galbenă la corabia
Care plutește spre țărmuri noi...” (traducere de Zaharia Stancu)
 
Partener: Galeria Új Kriterion

CALENDAR


2020
27
October
M T W T F S S
28 29 30 1 2 3 4
5 6 7 8 9 10 11
12 13 14 15 16 17 18
19 20 21 22 23 24 25
26 27 28 29 30 31 1

FEATURED EVENTS

No events

EVENTS

No events

Banners